Pentru ca nu avem imagini actuale de la cursa Wizz Air Constanta - Londra, va prezint imagini si intamplari din anii '90 traite de un fost angajat al Ministerului de Interne, care si-a dat demisia si impreuna cu sotia au emigrat in Africa de Sud, via Londra.
In acest fragment, povesteste ce emotii a avut la decolarea de pe Kogalniceanu...
CAIETELE BATRANULUI VIII
De Petru Negoescu
(sursa:
http://gandurizob.blogspot.com/2015/03/caietele-batranului-viii.html)
....……….
În
căutarea de bilete mai ieftine, organizatorii găsiseră un zbor charter de
weekend de pe Aeroportul „Mihail Kogălniceanu” din Constanţa. Asta însemna că
trebuia să ajungem la Constanţa cu trenul, să petrecem cam o jumătate de zi pe
acolo şi să plecăm spre Albion seara. La Constanţa am fost primiţi foarte bine
de comandantul unităţii.
Ne-au
luat de la gară, ne-au invitat la o saramură de crap meştesugită de colegul
G.D., plecat de la Bucureşti şi aclimatizat în Dobrogea, ne-au cărat la
aeroport – totul în regulă. Am trecut ca prin brânză de controlul antitero
(doar eram de la M.I. !) şi ne-am îmbarcat singuri în avion, noi şi şoimul.
Deşi
mă mai urcasem în avioane, pentru că la un moment dat aveam Aeroportul Băneasa
în zona de sprijin a unităţii mele, zburam pentru prima dată. Avionul, un
TU-154 rusesc mi se părea imens, cu toate că ştiam că cel mai mare avion (în
afara Boeing-urilor prezidenţiale) era IL-62, poreclit duios de tehnicieni
„Baluba”. Ne-am găsit locurile ajutaţi de însoţitoarele de bord şi ne-am aşezat
aşteptându-i şi pe ceilalţi călători. Măsurile de securitate nu erau aşa
stricte. Echipajul ţinea uşa de la cabină deschisă, fără probleme. Au început
să apară şi ceilalţi pasageri. Nu erau mulţi. Toată lumea s-a aşezat şi aştepta
ora decolării.
La
un moment dat apare una dintre stewardese cu o listă în mână şi începe să caute
ceva printre pasageri. Nu prea eram atent la ce se întâmpla, discutând cu
ceilalţi colegi. Tipa se opreşte în dreptul meu şi mă întreabă zâmbind
dulce-profesional:
„Sunteţi
dl. Negoescu ?”
„Da”,
i-am răspuns cu gâtul brusc uscat şi tensiunea arterială în creştere.
„Vă
cheamă comandantul în cabină”.
Asta a fost! Mă întorc aştia înapoi.
Ori a răsuflat chestia cu demisia, ori au găsit ăia de la protecţie internă
(adică foştii C.I.-şti) cine ştie ce despre mine sau familie. Mă şi vedeam
singur pe pistă, lângă bagaje, o Ană Karenina părăsită pe beton – nu peron,
urmând să trec prin cine ştie ce scandal şi anchete. Mă ridic şi pornesc,
învineţindu-mi genunchii în mânerele scaunelor, spre cabina piloţilor, urmat de
atrăgătoarea femeie în uniforma Tarom-ului. Ajuns la cabină, comandantul îmi
face semn să intru şi să mă aşez pe scaunul, momentan liber, al copilotului.
„Sunteţi
domnul căpitan Negoescu ?”
„Da”,
spun cu ochii deja umezi.
„Vorbiţi
cu Turnul” şi-mi întinde căştile radio. Mi le pun fără să văd sclipirea amuzată
din ochii aviatorului.
„Alo”,
zic ca boul, cu jumate de gură, de parcă aş fi vorbit la un telefon.
„Ce
faci Petrică, pleci în Anglia ? Eu sunt, Cristinel R. mă, am vrut să-ţi zic
drum bun. Sunt detaşat aici pe timpul verii”. Şi alte banalităţi la care
răspundeam monosilabic-răguşit. Cristinel R. fusese şi el comandant de
subunitate în Bucureşti, dar demisionase atras de mirajul câştigării unor bani,
mai mulţi. Am mai schimbat câteva cuvinte şi am încheiat discuţia mulţumindu-i
pilotului pentru bunăvoinţă.
Am
ieşit ameţit din cabină fiind luat în primire de privirile tăioase ale
pasagerilor de pe locurile din faţă („cine dracu e ăsta?!) şi am trecut pe
locul meu. În scurt timp aeronava a început manevrele de decolare şi în cele
din urmă s-a desprins de pistă urmându-şi calea spre Londra. După un zbor în
condiţii excelente, poate cel mai bun zbor pe care l-am avut vreodată am
aterizat meseriaş pe Gatwick.
Londra mă
primea amical cu un soare apunând după o repriză scurtă de ploaie şi o puzderie
de iepuri de câmp ţopăind pe spaţiul verde ce delimita pistele terminalului,
cel mai depărtat de aerogară.
Tupolev Tu 154 Tarom la decolare de pe aeroportul Kogalniceanu.
Sursa foto: dl. arhitect Mihai Andrei
